Chevrolet HHR episodul II

Chevrolet HHR este cu siguranţă pe placul fanilor lui Chip Foose, americanul specializat în crearea modelelor hot rod, pe care l-aţi văzut la lucru pe Discovery. Şi acest amestec de forme retro, ce îmbracă tehnologile contemporane este principalul atu. De fapt, cei de la Chevrolet au avut, probabil, în gând  succesul înregistrat de Foose în creaţile sale artizanale şi au aplicat aceeaşi reţetă, aducând un omagiu lui Chevy Suburban, model apărut acum 60 de ani.

Gradul de rudenie este mai mult decât evident între cele două modele şi alinierea în acelaşi cadru este sinonimă cu privirea unui portret de familie cu nepotul şi bunicul. Grila şi oglinzile cromate, linia geamurilor, umerii laţi, toate sunt trăsături comune care nu pot fi negate de trecerea timpului sau de modernismul realizării lui HHR. Chevrolet a jucat astfel o carte promiţătoare, la vremea primei expuneri în 2005, şi a reuşit să creeze un model care nu te lasă indiferent, dar…

Pentru europeni experienţa de a conduce un Chevrolet HHR este similară unui şoc cultural. În primul rând din spatele volanului îţi vine să tragi de pârghia claxonului şi să îţi laşi şapca pe spate, partea frontală fiind lungă cât o zi de post şi inspirată de la celebrele camioane americane ce străbat Route 66. Nu este însă nevoie să acţionezi "horn"-ul, pentru că inevitabil vei fi observat ori unde ai merge.

Chiar şi a Poliţiei române, care vor opri lângă tine doar ca să te chestioneze dacă este un model nou şi să îţi ureze drum bun – caz real în care subsemnatul a fost implicat. În schimb, tu vei privi lumea prin geamuri destul de înguste, potrivite parcă unui "drive by" ca pe vremea lui Al Capone, dar vizibilitatea este totuşi decentă.

Al doilea simptom al şocului cultural este reprezentat de ţinuta de drum. Direcţia este moale şi profilată pe mersul înainte, oferind un feedback întârziat pe viraje. Motorul nu este un V8, aşa cum ne-am aştepta, ci un 4 în linie pe benzină, probabil economic după standardele americane, dar neindicat europenilor zgârciţi la pompă cu ale lor TDI-uri.

Totuşi românii vor aprecia cu siguranţă suspensia, impasibilă la neglijenţele celor de la Drumuri şi Poduri şi factorul principal pentru o călătorie ca pe un norişor de puf. De asemenea, un element retro este şi sistemul de frânare. De ce? Pentru că pe spate încă mai există tamburi, însă sistemele ABS şi ESP-ul standard îşi fac bine treaba şi dacă nu te urci pe frâne în ultimul moment, nu ar trebui să ai probleme.

Ba mai mult decât atât, întreaga conduită rutieră a modelului parcă te ţine la distanţă de belele, îmblânzind şi cei mai impulsivi şoferi prin calmitatea cu care negociază accelerările şi virajele. Pentru cei întotdeauna grăbiţi, există versiunea Chevrolet HHR SS cu 260 CP şi mai multă fermitate, dar nivelul de echipare LT se pretează mai degrabă celor narcisişti, care vor să meargă cât mai fluent pentru a fi admiraţi de colegii de trafic.

Întrebarea firească a celor care văd mastodontul este dacă e 4×4 şi a americanilor dacă respectă tradiţia şi are propulsie. Răspunsul la ambele întrebări este nu, Chevrolet HHR având tracţiune pe roţile din faţă. Deci din acest punct de vedere, modelul se apropie de un monovolum european, dar o face într-un mod foarte bărbătesc şi cu siguranţă niciun bărbat nu se va sfii să îşi ducă copilul la şcoală cu ea şi apoi seara să meargă la partida de poker tradiţională cu băieţii.

Până acum nu am vorbit deloc, sau prea puţin oricum, de interior. Dar acest subiect îl rezerv pentru episodul următor, când întoarcerea în Bucureşti şi descinderea pe Valea Prahovei va fi un bun prilej pentru analizarea acestui aspect.